RADU F. Alexandru (n. 12 iulie 1943, Bucureşti) este un dramaturg, prozator şi politician român. Este licenţiat al Facultăţilor de Matematică si de Filosofie. A urmat cursuri postuniversitare de regie de teatru, fiind de asemenea doctorand în estetica filmului (anul II), UNATC. Profesor ‑ asociat Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC); membru titular al Uniunii Scriitorilor din România; membru PEN‑CLUB România; membru titular al Uniunii Cineaştilor din România; secretar general al Asociaţiei Ziariştilor Liber‑Profesionişti; Vicepreşedinte al Asociaţiei culturale de prietenie România‑Israel; membru fondator si director‑executiv, al Fundaţiei „Forumul pentru starea Culturii”. De asemenea este realizator de emisiuni de televiziune si radio si are o constantă activitate publicistică.
A debutat în literatură în anul 1967 în Revista „Gazeta Literara”, în proză în 1971 cu volumul „Cu faţa spre ceilalţi” (Editura Eminescu, Bucureşti) şi în 1974 în dramaturgie cu piesa „Umbrele zilei”, la Teatrul „Victor Ion Popa” din Bârlad.
Piesele sale „Dilema”, „Dinu”, „Saltimbancii”, „Mansarda”, „Iubiri”, „O şansă pentru fiecare”, „Omul care face minuni”, „Privind în jur cu ochi fără lumină”, „Nimic despre Hamlet”, „Domnul Sisif” sunt jucate pe parcursul anilor pe scenele teatrelor din Bucureşti (Naţional, Nottara, Bulandra, Mic, TES) şi din ţară.
1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?
Cu siguranţă, România de azi este diferită de cea dinainte de 89, prin realitate, dar, mai ales, prin potenţialitate. Afirmaţia este succintă şi ar reclama largi explicaţii. Mă voi rezuma doar la câteva cuvinte. Tot ce însemna viaţa cotidiană în regimul Ceauşescu însemna repetarea diurnă a unei existenţe în care orizontul de aşteptare era complet obturat. Puteai să ai anumite satisfacţii: profesionale sau materiale, dar toate într‑un spaţiu strict controlat şi sever limitat. Niciodată nu ai fi putut să spui: „ªtiu asta este limita maximă a posibilităţilor mele”. Lucram la comandă, trăiam la comandă, ne duceam zilele într‑o monotonie pe care, probabil, nici măcar nu o mai conştientizam.
Azi suntem liberi. Ce înseamnă această libertate, ce gust are, cum se poară, la ce foloseşte şi, mai ales, câţi dintre noi, au nevoie organic înseamnă un lanţ de întrebări grave, cu răspunsuri, mă tem, nu dintre cele mai îmbucurătoare.
Cred că diferenţa majoră între justiţia ante şi post 89 e că înainte de 89 dacă primeai un ordin, legat de un dosar, erai obligat să‑l execuţi; şi azi se fac „recomandări”, dar vreau să cred că nimeni nu‑şi riscă cariera (merge o cacofonie) dacă are curajul să spună „Nu”. ªi dacă e dispus să lupte pentru dreptul lui de a da sentinţa care i se pare corectă, în deplin acord cu legea.
2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?
Nu cred în soluţiile „globale”. Am cunoscut canalii, care nu erau nici măcar membri P.C.R., şi nu pot să trec cu vederea peste faptul că lucrurile sunt mai complicate, când e vorba de viaţa unui om, decât pot fi cuprinse în sintagma „colaborare cu securitate”. Fiecare viaţă ascunde o dramă, un moment de grea cumpănă, trebuie judecat fiecare caz în parte şi nu dat „ucazuri”. Dar, tot atât de adevărat e faptul că un om care mărturiseşte o eroare pe care a făcut‑o, din varii motive, e mai uşor să fie privit ca „liber”, neşantajabil etc..
3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
„Control” e poate mult spus, influenţă cu siguranţă se încearcă să se exercite. Cazul Tăriceanu (prim‑ministru) Patriciu (prieten şi coleg de partid) Monica Macovei (ministrul justiţiei) poate fi predat ca un studiu de caz. ªi încă altele, de care presa pomeneşte mereu. N‑aş putea spune că am auzit, eu nu am reţinut, vreun caz în care un magistrat a făcut public, cu probe, încercarea unui om politic de a‑l influenţa într‑un fel. Cu excepţia nefericitului, fost procuror, (sincer nu i‑am reţinut numele) care în campania prezidenţială s‑a gândit să joace carte marii revanşe atacându‑l pe Băsescu, fără a putea produce probe relevante.
4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?
Când le apare o bubă undeva, mulţi din „lumea bună” se duc la Viena. Eu unde aş putea să mă duc să‑mi caut dreptatea?
În Egiptul antic, şi nu numai acolo, existau „sacerdoţii” de al căror cuvânt nu îndrăznea să se îndoiască nimeni. În ziua în care magistraţii, Justiţia s‑ar apropia de ce ar trebui să fie, din ziua aia întrebarea dvs. privind diferenţa între România lui Ceauşescu şi România din Uniunea Europeană nu şi‑ar mai avea sens.
5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?
Să se respecte. Să realizeze că sunt dintre cei mai aleşi oameni pe acest pământ pentru că vieţile multora (nu în sensul strict al cuvântului), atâtor de mulţi, depind de judecata şi de cinstea lor. Să‑şi onoreze menirea! Fiecare magistrat are în raniţă bastonul de „judecător ideal”. Totul e să aibă tăria să‑l poarte.