Reforma justiţiei româneşti

Mai multe detalii Reforma justiţiei româneşti

Reforma justiţiei a fost considerată o necesitate de la începutul anilor 90, astfel că prin adoptarea Legii nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, abrogată în cvasitotalitate prin Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, a fost reorganizat întregul sistem al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; prin Legea nr.92/1992 s‑au înfiinţat curţile de apel şi parchetele corespunzătoare, precum şi noi judecătorii şi parchetele de pe lângă acestea.

Corespunzător noii organizări judiciare au fost modificate şi completate normele procedurale prin introducerea apelului, cale ordinară devolutivă de atac, corelativ cu stabilirea competenţelor instanţelor şi parchetelor.

Prin acelaşi act normativ a fost reglementat statutul judecătorilor şi au fost consacrate principiile inde­pen­denţei, inamovibilităţii şi supunerii numai legii, precum şi cele specifice statutului procurorilor ‑ legalitatea, stabili­tatea şi imparţialitatea.

De asemenea, un rol important în conturarea noului sistem juridic l‑a avut adoptarea de către Parlament a două legi deosebit de importante, respectiv Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale.

Reforma sistemului judiciar în România a devenit o prioritate efectivă în condiţiile accentuării şi accelerării procesului de integrare europeană, care a impus o abordare unitară şi coerentă a domeniului justiţiei în toate componentele sale, corelată cu reformele celorlalte domenii sociale, în acord cu acquis‑ul comunitar.

După cum se cunoaşte, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în cursul anului 1995, iar negocierile propriu‑zise de aderare au fost deschise în luna februarie 2000.
De la depunerea cererii de aderare, Comisia Europeană a monitorizat România sub aspectul îndeplinirii criteriilor şi condiţiilor de aderare. Anual rezultatele monitorizării au fost cuprinse în Raportul de monitorizare.

Încă din anul 1998, Comisia a apreciat preocupările României pentru asigurarea funcţionării sistemului judiciar, dar a formulat şi o serie de cerinţe privind: întărirea independenţei sistemului judiciar şi protejarea acestuia împotriva corupţiei; scurtarea procedurilor judiciare; îmbunătăţirea statutului şi remunerării judecătorilor şi procurorilor, precum şi necesitatea perfecţionării profesionale a acestora.

La nivelul anului 1999, în pofida măsurilor întreprinse, sistemul judiciar din România a fost caracterizat ca fiind deficitar sub aspectul cunoaşterii dreptului comunitar, financiar, fiscal şi bancar, al crimei organizate şi spălării banilor. Corupţia rămânea o problemă larg răspândită la nivel central şi local.

Apreciind unele progrese realizate în îmbunătăţirea procesului de reformă a sistemului judiciar în anul 2000, Comisia Europeană a constatat puţine progrese în combaterea corupţiei. Totuşi, a fost apreciată Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

În anul 2001 a continuat reforma procedurilor judiciare, iar implementarea noii legislaţii privind achiziţiile publice a fost apreciată pozitiv de Comisie, fiind considerată ca un mijloc important de luptă împotriva corupţiei. Comisia a recomandat luarea unor măsuri eficiente pentru garantarea independenţei judecătorilor.

În anul 2002, reforma în domeniul judiciar a fost afectată de lipsa resurselor necesare. Comisia a reco­mandat ca reforma sistemului judiciar să devină o prioritate publică, bazată pe o strategie cuprinzătoare. În cadrul strategiei, independenţa sistemului judiciar trebuia să constituie obiectivul determinant.

În acest context a fost elaborată Strategia de reformă a sistemului judiciar 2003 ‑ 20074 ce a fost urmată de evoluţii importante în realizarea unui sistem judiciar independent, fapt ce a permis încheierea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană în luna decembrie 2004.

O contribuţie semnificativă la negocierile pentru închiderea Capitolului 24 privind justiţia a avut‑o adoptarea, în luna septembrie 2004, a pachetului legislativ privind statutul magistraţilor (Legea nr. 303/2004), organizarea judiciară (Legea nr. 304/2004) şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii (Legea nr. 317/2004), completat cu adoptarea Legii nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate de la instanţele judecătoreşti şi de la parchetele de pe lângă acestea, care se înscrie pe aceleaşi coordonate.

Legea nr. 303/2004 a reglementat incompatibilităţile şi interdicţiile care îi privesc pe magistraţi (denumirea comună pentru judecători şi procurori), admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a magistraţilor, competenţele magistraţilor stagiari, numirea, formarea continuă, promovarea şi evaluarea magistraţilor, drepturile şi obligaţiile, răspunderea şi sancţionarea lor disciplinară.

Prin adoptarea pachetului de legi, Consiliul Superior al Magistraturii a dobândit competenţe exclusive în ceea ce priveşte propunerile de numire, promovarea, transferul şi sancţionarea judecătorilor şi procurorilor, precum şi toate celelalte prerogative care reveneau Ministerului Justiţiei în domeniul recrutării şi carierei magistraţilor.

A fost generalizat concursul sau examenul pentru numirea şi promovarea magistraţilor, au fost prevăzute condiţiile de promovare şi de desfăşurare a concursurilor sau examenelor.

Totodată, au fost prevăzute norme referitoare la formarea iniţială şi pregătirea continuă a magistraţilor, precum şi la pregătirea şi perfecţionarea personalului auxiliar.

De asemenea, a fost reconsiderat rolul parchetelor şi al procurorului în vederea asigurării independenţei acestuia şi creşterii performanţelor în activitatea de urmărire penală.

Aşa‑zisele imunităţi ale magistraţilor, percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a acestora, se pot face numai cu încuviinţarea Consiliului Superior al Magistraturii, ministrul justiţiei fiind lipsit de această prerogativă.

Competenţe sporite revin Consiliului Superior al Magistraturii în coordonarea Institutului Naţional al Magistraturii7 şi a Şcolii Naţionale de Grefieri8, instituţii menite să contribuie la formarea iniţială şi formarea continuă a pregătirii şi perfecţionării profesionale a judecătorilor, procurorilor, precum şi a personalului auxiliar de specialitate de la instanţele judecătoreşti şi de la parchetele de pe lângă acestea.

Noile obiective ale strategiei de reformă a sistemului judiciar au fost iniţiate ca urmare a legii de revizuire a Constituţiei din 18 septembrie 2003, care a consacrat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, între care şi puterea judecătorească, şi a consfinţit rolul Consi­liului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei.

Trebuie subliniat faptul că sistemul puterii judecă­toreşti nu poate fi examinat doar sub aspectul regle­mentării sale normative, ci şi în raport cu modul în care el funcţionează efectiv. În consecinţă, caracterizarea puterii judecătoreşti nu poate fi ruptă de provocările cărora este nevoită să le facă faţă, dintre care pot fi menţionate: creşterea volumului de activitate la nivelul instanţelor, instabilitatea şi incoerenţa legislativă, caracterul neunitar al practicii judecătoreşti, resursele materiale insuficiente.

Astfel, consideraţiile de mai sus privind evoluţia/reforma justiţiei, respectiv a sistemului puterii judecătoreşti în România, evidenţiază şi faptul că procesul schimbării după 1990 până în prezent are şi în acest domeniu multe aspecte contradictorii.

Tot în acest sens, cunoaşterea disfuncţiilor existente este de natură să faciliteze formularea direcţiilor şi priorităţilor pentru continuarea reformei justiţiei atât de necesară în condiţiile consolidării statului de drept.

În cele ce urmează vom prezenta aspecte legate de fundamentarea actelor normative importante în domeniul reformei justiţiei din România, atât înainte de momentul aderării României la Uniunea Europeană, cât şi post‑aderare.

Despre autor

Theodor Mrejeru

Marian Enache

Bogdan Mrejeru