Tâlhăria şi haiducia la români : jefuitorii cu arme

Cuprinsul cărţii Tâlhăria şi haiducia la români : jefuitorii cu arme

Cuvânt înainte Tâlhăria şi haiducia la români : jefuitorii cu arme

Cartea de fata propune un subiect captivant pentru orice varsta. Haiducul si talharul, doua persoane intruchipate intr-un singur om. Pot fi ele despartite? Unul este bun. Din cauza nedreptatilor pe care le indura si le vede isi paraseste casa si traieste prin codrii seculari asteptand momentul potrivit in care sa-l atace pe bogat, sa-i fure tot ce are mai de pret pentru ca apoi o parte din prada sa o dea oamenilor sarmani. Celalalt este raul, talharul, criminalul, care jefuieste si prada o tine pentru sine sau o imparte cu complicii sai. Pentru faptele pe care le facea, indiferent cum erau atunci sau acum  percepute, legea era aceeasi: trimiterea la groapa ocnei sau pedeapsa capitala prin spanzuratoare.

Dar putem face o deosebire intre cele doua ipostaze? Depinde de ce parte dorim sa ne situam. Daca am beneficiat de darurile oferite de el, atunci ii vom lauda gestul si vom uita ca exista o parte afectata, care se vedea deposedata de averea sa prin forta fizica si amenintarea armelor, sau care, uneori, isi plangea mortii. Bunurile pe care haiducul le impartea nu erau ale lui, erau insusite fara drept de la altii si de aceea atutoritatile nu faceau nici un fel de diferenta intre talhari si haiduci. Daca ar fi sa judecam faptele si in sensul de atunci al legilor, persoana care primea din partea haiducului bani sau alte bunuri ar fi fost considerata complice.

In majoritatea cazurilor, haiducii erau ucisi in luptele cu potera sau ajungeau in fata calaului. Pedeapsa capitala se facea in fata publicului si oamenii erau impresionati de ceea ce vedeau. Era o lectie pentru toti cei din jur. Fiecare participant intelegea in felul sau executia, in functie de relatia pe care o avea cu faptasul sau cu victima. Infricosatoare era pentru cei ce ar fi cutezat sa mai faca o fapta ca a condamnatului, dar si creatoare de „satisfactie” rudelor victimei ca se face dreptate. Imaginea batutului, schingiuitului sau muribundului, zgomotul produs de lovituri, de ruperea oaselor sau de strigatul de durere al condamnatului, se transmite semenilor, de cele mai multe ori distorsionandu-se in timp si spatiu. Si de multe ori ultima imagine ramane precumpanitoare. Durerea osanditului din ultimile clipe de viata si faptele bune pe care le-a facut, vor ramane in memoria colectiva, cele rele uitandu-se cu timpul. Si asa se creaza legendele... 

Au fost, sunt si vor mai fi discutii contradictorii intre literati si istorici cu privire la felul cum sunt analizate faptele haiducilor. Unii urmaresc partea frumoasa a haiduciei transmisa prin operele literare in care se observa setea de libertate a fiecarui individ, dorinta de dreptate sociala, de razbunare impotriva tuturor silniciilor facute celor obijduiti. Haiducii luau de la bogati considerand ca banii si bunurile furate erau produsul muncii prost platite si al birurilor insuportabile. Prin faptele lor incercau sa indrepte o faradelege, facand la randul lor o alta nedreptate. Marinimia si bunatatea sufleteasca a haiducului este des intalnita in baladele noastre populare. Compasiunea pentru oamenii sarmani este umana si laudabila. In aceste cazuri, generozitatea este si ea fireasca, desi nu este facuta din averea si munca proprie.    

In majoritatea operelor literare haiducul este un razvratit ce se ridica impotriva celor pe care ii considra vinovati de nedreptatile care-l inconjoara. El incearca, in numele unei justiti ideale, sa-si faca singur dreptate. O dreptate  asa cum o intelege el si cum o gandesc si altii asemeni lui, dar care  nu au curajul sa se opuna fortei de represiune a statului. Constient sau nu de faptul ca mai devreme sau mai tarziu va fi prins si judecat dupa legile impotriva carora el se razvrateste, haiducul porneste o lupta inegala in care el este invinsul fizic si invingatorul spiritual. Numele lui ramane nu cu stigmatul raufacatorului, ci alaturi de ideea de dreptate sociala.  

Din punct de vedere al istoricului, care urmareste faptele petrecute in timp si spatiu, diferenta intre haiduc si talhar devine minima. In toate documentele oficiale ale vremii se spune ca insusirea prin violenta a unor bunuri trebuie pedepsita conform legilor. De cand au aparut legile ca norme cu caracter obligatoriu, stabilite si aparate de puterea de stat, nimeni nu ar mai trebui sasi faca singur dreptate. Legile trebuie urmate intocmai si respectate de toti, indiferent daca sunt considerate bune sau rele.

Talharul fura, bate, schingiueste pentru a lua aur, argint, bani si bunuri de la alte persoane. Lasa in urma spaima, lacrimi, durere si uneori chiar moarte de om. Banii furati sunt cheltuiti prin carciumi sau cumparand lucruri de pret femeilor ce le sunt aproape. Uneori li se face mila de cate un amarat al soartei caruia ii da un ban sa-si cumpere o pereche de boi sau sa-si inmormanteze o ruda apropiata. Pentru iertarea pacatelor se duce si lasa bani pe la biserici fara sa spuna ca sunt furati.

Aceasta este o alta fata a haiducului. Fata urata, dar si ea adevarata. 

Si totusi ... pentru noi, haiducii vor ramane un simbol al curajului, al dorintei de dreptate si mai ales ... eroii inegalabili ai unor frumoase creatii literare.

cercetator stiintific doctor Silviu VACARU, 

Institutul de Istorie si Arheologie 

"A.D. Xenopol",Iasi

Despre autor

Daniel Dieaconu