LITERARSURA

Mai multe detalii LITERARSURA

Literarsura este, pe scurt, o istorie a chinului sau, mai degraba, una a chinuielii. Adica a prelungului efort al literaturii sau culturii noastre de-a se (re)inventa. In perioade, epoci, in care niciuna dintre abordarile anterioare nu le mai parea fezabila contemporanilor. Ei au incercat, asadar, fiecare in parte, si fiecare in felul sau, sa-si depaseasca orizontul epocii, prin simplul efort de auto-legitimare.

Toti autorii despre care vorbesc in aceasta carte au sarit de (cum spuneam in alta parte) liziera serii, tocmai fiindca au avut curajul sa intre in noapte. Daca au mai iesit din ea, greu de spus – ramane de apreciat.

In ce consta, deci, efortul fondator pe care l-au avut astfel de texte? De la „rizibilul” Heliade pana la „balzacianul” Calinescu, de la Caragiale (trecand prin Urmuz) pana la Eugen Ionescu, cu valurile striate ale avangardelor si (post)modernismelor – avem de-a face c-o scriitura al carei principal scop este acela de a arde etapele, de a trece dincolo, de a inainta in noapte. Imi pare deseori ca marile texte, nu numai cele romanesti, vorbesc mai mult despre scrutarea orizontului, nu neaparat despre gasirea unui adevar, a unei lumini. Ele, cele mai bune, vorbesc mai mult despre ardere, decat despre flacara.

Aceste texte pe care le-am ales involuntar, despre care am discutat, reprezinta pentru mine echivalentul arderii si al flamei pe care o produce aceasta. Sunt incandescente. Ca un fel de jar care arde mocnit – sau, cum ar spune Sadoveanu, ca o creanga de aur. Ne provoaca, ne ironizeaza, saboteaza strategiile noastre de lectura, si,pana la urma, ne fascineaza. Par sa vorbeasca despre cu totul altceva. Dar tocmai acest lucru, simplu si umil, ne spune ca, de fapt, subiectul fiecaruia dintre aceste texte este acel altceva, si ca ele nu fac decat sa mentina vie legatura intre o realitate cotidiana vaga si un real profund.

Ele reusesc, prin atat de banala prospectie a orizontului in care suntem ancorati, sa il sparga. Sunt ca fulgerele, ne ard la propriu. Si, vorbim, aici, despre texte vii de mii de ani, precum Miorita, sau mitul Insulei Albe. Acestea au, inca, o rezonanta extraordinara, inexplicabila in contextul asa-zisei modernizari. Pare ca modernizarea, la noi, s-a facut prin intermediul unor subiecti care, deodata, s-au trezit in postura de a inventa, de a se sincroniza cu ceva, si, totodata, de a si ramane ca suspendati in intervalul astfel creat. Noi traim, acum, in aceasta paranteza. Suntem voci ale unor fiinte care trebuie sa vina.

Dar vorbim bine? Din ce pozitie emitem afirmatiile, negatiile? Inca o data, imi pare ca tot efortul, chinuitor, al construirii unui ansamblu textual definitoriu pentru cultura romana, este dominat de aceste impulsuri care strabat orizontul, de cunoastere, de receptare. De parca toata literatura n-ar fi avut decat misiunea de a-l strapunge. Sunt scrieri, aici, care ies din toate conventiile. Heliade Radulescu, care forjeaza un limbaj autonom, latinizant, ce va defini, prin contrast, limba literara ce va veni. Schimbul epistolar dintre Eminescu si Veronica Micle, care ne ofera un model robust de relatie amoroasa, in ciuda contextului victorian al epocii. Schitele aparent glumete ale lui Caragiale, purtand, totusi, conotatii tragice, si mergand pana la ipostazierea subiectului liber, precum mai tarziu in opera lui Urmuz. Chiar Urmuz, de fapt, ce furnizeaza un model maximal al modernismului, prin simplul fapt al imposibilitatii de comunicare a personajelor sale. Apoi, Sadoveanu, venit din zona samanatorismului, care in cele mai bune romane ale sale reuseste sa dea texte de-a dreptul postmoderniste (sau corintice, cum le-ar fi zis Nicolae Manolescu). Arghezi, ce scoate si el un roman de un modernism extrem, in Cimitirul Buna-Vestire. Ce sa mai vorbim despre Camil Petrescu, care reuseste, in 1933, sa publice ceea ce am putea considera primul roman intr-adevar postmodern romanesc, Patul lui Procust?

Ceea ce m-a atras, cum spuneam, este tentativa tuturor acestor texte de a evada, de a strabate, in mod continuu, ca niste meteoriti, spatii pana atunci goale. Este parca o incercare de a umple cu sens, de a investi o lume. Nu altceva fac Mircea Eliade in opera sa, sau Ionescu, Cioran, Sorescu, chiar daca in moduri asa-zis fantastice, cinice sau nationaliste – ele tind sa treaca de cerul sumbru al istoriei, sa fenomenologizeze ceea ce, poate, nici nu s-a intamplat vreodata.

Insa faptul ca nu avem marturii nu constituie, in sine, o dovada. De fapt, tocmai faptul ca nu avem dovezi constituie cea mai mare dovada a noastra. Pe acest fundal, al nesigurantei istorice, se vor contura si operele a doi dintre cei mai mari poeti pe care ii va da literatura noastra postbelica: Paul Celan si Nichita Stanescu. In acest siaj se vor naste alti doi mari poeti (si prozatori): Mircea Cartarescu si Cristian Popescu, cu care consider, de fapt, ca s-a si incheiat epoca „marilor autori”. Si poate ca este mai bine asa – fiindca ei defriseaza, si ard, realmente, tot spatiul textual din jur. Dupa ei, a mai adauga sens unui spatiu atat de gol, in sensul intervalului, al interstitiului, precum cel al literaturii romane, este un nesfarsit chin. Dar este un chin nesfarsit de frumos.

Despre autor

Mircea Tuglea

Mircea Țuglea (născut în 1974) este poet, critic, traducător și asistent /lector de limbă și literatură română la Universitatea OvidiusConstanța și la Universitatea Angel Kanchev din Bulgaria, Ruse,filiala Silistra. A publicat până acum trei volume de poezie (Proezia,1996, mircea ţuglea, 2001, și jivina, divina, 2015), şi trei volume decritică / eseuri (Y2K, 2001, Reactualizarea sensului. Paul Celan șiavangardismul românesc, 2007, Lirica lui Paul Celan și gândireacontemporană, 2013).