Pragmatica proverbelor biblice

Autor: Raluca-Felicia Toma
Editura: Editura Universitară

ISBN: 978-973-749-786-4.
Anul publicării: 2009

Ediţia: I

Pagini: 237

26⁰⁰ RON

Disponibilitate: stoc epuizat

Acest produs nu este pe stoc momentan.

Mai multe detalii Pragmatica proverbelor biblice

Principala calitate a cărţii pe care Raluca Felicia Toma o propune cititorilor săi este originalitatea abordării. Deşi se bazează pe o listă impresionantă de surse bibliografice, acestea sunt folosite numai ca puncte de pornire în utilizarea unor metode şi tehnici de lucru, în stabilirea unor criterii de clasificare a materialului cercetat şi, mai ales, de stabilire a tipologiei expresiilor paremiologice, aşa cum au fost descrise, prin analiza de conţinut şi de formă întreprinsă în demersul propus. Recursul la lucrările de referinţă ajută, de asemenea, la confirmarea sau infirmarea unor constatări la care se ajunge prin mijloace proprii, la confruntarea unor puncte de vedere personale. În orice caz, chiar şi în aceste cazuri, se procedează, de fiecare dată, la o valorificare ”critică şi creatoare” a surselor teoretice, cu trimiteri oneste şi complete la autoritatea invocată.
În al doilea rând, am remarca perspectiva cu totul nouă din care este tratată problematica în discuţie. Tema generală a proverbelor biblice nu este, evident, deloc nouă şi, din acest punct de vedere, lucrarea ar fi putut deveni o sinteză frumoasă a cercetărilor anterioare, aşa cum se procedează frecvent, din păcate, în rândurile tinerilor cercetători din mediul universitar. Nu este şi cazul de faţă. Aplicând o grilă originală, rezultată din valorificarea unor teorii şi practici ale pragmaticii lingvistice, ale onomasiologiei, ale structuralismului, ale gramaticii comparativ-istorice, dar şi ale metodei contrastiv-tipologice, studiul de faţă conduce la relevarea unor aspecte noi ale unor texte cu existenţă cel puţin bimilenară. Desigur, amestecul de metode şi combinaţiile tehnicilor de analiză dovedesc faptul că niciuna nu a fost aprofundată şi respectată în litera şi spiritul ei. Dar acest lucru este declarat expressis verbis în introducerea teoretică a lucrării şi, atâta timp cât sistemul de lucru rezultat conduce la concluzii noi, efortul este demn de apreciat, cu atât mai mult cu cât eventualele naivităţi şi observaţii prea îndrăzneţe sunt asumate cu toată responsabilitatea şi în deplină cunoştinţă de cauză de către autoare.
Din teoriile moderne ale comunicării şi din pragmatica lingvistică se preiau structurile actului de comunicare verbală, schemele logice şi formale ale enunţului respectiv. Onomasiologia o ajută pe Raluca Felicia Toma să-şi ordoneze, convenţional, un material foarte bogat şi extrem de eterogen, ”sistematizat” deja tematic în capitole şi florilegii în ediţiile consacrate de tradiţia cărţilor sacre, dar unde proverbele sunt grupate în aşa fel, încât pot provoca derută pentru cititorul neavizat. Or, în lucrarea de faţă se reorganizează corpusul de texte, operându-se o reducere drastică a versetelor tipărite aşa cum ar fi fost culese în vremurile biblice, sub numele de „proverbe”. În acest nou corpus, de 365 de proverbe, care nu coincid tematic cu capitolele din Cartea lui Solomon, se aplică metoda descompunerii logico-gramaticale şi stilistice, prin aşa-numita „tehnică a parafrazei”, în care se reunesc, de fapt, achiziţiile metodelor clasice şi moderne. O constatare interesantă făcută cu acest prilej este aceea că şi în vechime, „doctorii” - reprezentanţii cei mai străluciţi ai patristicii, exegeţii de mare autoritate - procedau în acelaşi fel. Teza de faţă dovedeşte încă o dată că tot ce înseamnă „descoperire” modernă în analiza actelor de limbaj reprezintă vechi tehnici, teoretizate şi aplicate cu succes în Antichitate, perfecţionate în Evul Mediu, în Renaştere şi re-valorificate în epoca modernă şi contemporană. Este, de fapt, evoluţia de la retorica clasică la retoricile moderne şi, de la aceasta, la domeniile care ţin de ştiinţele şi artele comunicării.
Pe de altă parte, se fac trimiteri la numeroase alte structuri paremiologice, răspândite peste tot în cărţile Vechiului Testament şi Noului Testament. Mai mult chiar, toate acestea sunt comparate cu proverbele „laice”, extrase din culegeri mai vechi sau mai noi din cultura noastră (în primul rând, din cele zece volume publicate de către Iuliu Zanne) sau din alte culturi (balcanice, occidentale etc.). Pornind de la această bogăţie de exemple, se ajunge la o viziune asupra manierei în care proverbul, în esenţa sa, „zice mai mult decât spune”, cum se afirmă la un moment dat în text. Pentru că însăşi premisa lucrării este aceasta: versiunile româneşti reuşesc, nu fără poticniri, manifestate de-a lungul secolelor de tălmăcire din limbile vechi „sacre”, să redea forţa de semnificare a acelor enunţuri scurte, deseori încifrate sau ilogic formulate.
În acest mod, se compară versiunile româneşti vechi, în primul rând Biblia de la Bucureşti (1688), analizată în nu mai puţin de trei ediţii, dintre care cel puţin una rezultată din colaţionarea a două manuscrise originale, cu versiunile mai noi, realizate de Nicodim Munteanu, Radu Vasile şi Gala Galaction, Dumitru Cornilescu, Valeriu Anania ş.a. Fiecare versiune a rezolvat într-un anumit fel dificultăţile lingvistice şi echivalarea referenţilor enciclopedici, cum se numesc în pragmatică, adică elementele de realia, fără de care mesajul unor proverbe nu-şi atinge nivelul performativ, iar altele rămân de-a dreptul obscure. Acesta este motivul pentru care lucrarea s-a numit, într-o primă variantă, prezentată de autoare ca teză de doctorat, „Versiunile româneşti ale proverbelor biblice”, o denumire relativ neutră, modestă, care exprimă procesul analizelor filologice mai puţin decât pe al celor pragmatice. În fapt, cercetarea de faţă vizează tocmai pragmatica proverbelor biblice, aşa cum era specificat în subtitlul acelei variante.
Jocul titlurilor provine din constatarea că rezultatele analizei pragmatice depind de haina lingvistică în care este înfăţişat cititorilor vechiului tezaur de înţelepciune, autoarea propunându-şi să releve virtuţile limbii române, în acest caz. Aceasta nu înseamnă însă că evaluarea performatorilor s-a limitat la ediţiile româneşti. Pentru a stabili performanţele limbii române în formularea unor enunţuri care, prin natura lor, „ascund şi relevă” sau, altfel exprimat, „spun mult în puţine cuvinte”, se face comparaţia cu versiunile vechi din greacă şi latină, mai puţin cu cele slavone sau cu cele vechi ebraice (care ne-au parvenit, însă, sub forma relativ recentă a textelor masoretice – sec. al IX-lea), la care autoarea nu a avut acces decât prin intermediari, lucru de înţeles, de altfel.
Rezultatele unui asemenea demers sunt mai mult decât interesante. Se vede clar cum „Cei 70 de înţelepţi” şi-au îngăduit mari libertăţi în realizarea Septuagintei, faţă de textele vechi ebraico-aramaice, în sensul că au introdus în textul realizat în greacă versete noi, au renunţat la versete vechi, au schimbat termeni şi expresii, au înlocuit elemente de realia (referinţe concrete pe care se bazează aluziile din metaforele, alegoriile şi imaginile poetice paremiologice). Având în faţă ambele tipuri de texte, traducătorii români au constat că au de luptat nu numai cu „strâmtoarea” limbii române, ci şi cu inconsecvenţele din textele-bază. Opţiunile vor fi fost cu atât mai dramatice, cu cât orice greşeală de echivalare devine încă mai gravă când este vorba despre textele religioase, întrucât pot conduce la acuzaţii de erezie, prin „smintirea” cuvântului divin.
Dar cea mai spectaculoasă contribuţie a acestei cărţi constă în demontarea mecanismelor logico-semantice şi gramatical-stilistice prin care discursul laic se transformă în discurs religios. Prin regula substituţiilor parţiale, operate treptat, prin nuanţări, schimbări de topică etc. sau, pur şi simplu, printr-o aşezare într-un context nou, mesajul transmis de un proverb oarecare, cules din înţelepciunea populară comună, din creaţia folclorică, anonimă şi colectivă, se transformă într-un mesaj teologic, încărcat cu atributele harului divin. „Binele şi Răul”, „Înţelepciunea şi Prostia” – termenii centrali din structura binară logico-sintactică, semantică şi stilistică a proverbelor (construite pe relaţii de opoziţie sau de adicţiune) se transformă în „Credinţă şi Necredinţă” „Iubire de Dumnezeu şi Păcat” etc. Apoi, de-a lungul secolelor, se petrece fenomenul invers: aureolate de apartenenţă la Legea cea Veche, după care se călăuzesc milioane de oameni, enunţurile respective reintră în circuitul public, devenind din nou folclor, bunuri comune ale literaturii sapienţiale ale popoarelor.
Asemenea contribuţii ţin de esenţa cercetării şi nu pot fi oferite cititorilor decât prin cunoaşterea temeinică a materialului cu care se lucrează şi prin ataşament faţă de subiectul lucrării. Pe de altă parte, ele validează eficienţa metodelor de lucru, în contrast cu lucrările care fac paradă de terminologie erudită, după cum se şi afirmă în text, în discursuri „filosofico-ştiinţifice” pe cât de pretenţioase, pe atât de sterile, ca rezultate. Un exemplu grăitor este analiza-model din capitolul-pilot al lucrării, încă un element original, poate nu foarte obişnuit în structura uzuală a unei lucrări cu finalităţi ştiinţifico-didactice, în treacăt fie spus. Acest capitol arată, însă, cât de utile pot fi instrumentele de analiză ale metodelor moderne şi clasice din domeniile ştiinţelor limbii, dacă sunt aplicate într-o manieră echilibrată, bine sistematizată, apropriată stilului celui ce face cercetarea şi, mai ales, subiectului cercetării.
Redactată curat, corect, cu frază logic construită şi bine strunită gramatical şi stilistic, lucrarea pare chiar impregnată de parfumul arhaic al „limbii vechi şi înţelepte” a textelor religioase, a cronicarilor, a cărţilor de înţelepciune populară, precum şi, evident, a „vorbelor înţelepte”, decantate de veacurile de acumulare a valorilor spirituale ale popoarelor. Acest stil se aliază foarte bine cu terminologia tehnică a ştiinţelor moderne ale limbii, rezultatul fiind un text interesant, convingător, plăcut, plin de învăţăminte pentru cititor.