Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale

Mai multe detalii Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale

Există oameni al căror comportament este guvernat de frică şi ei sunt conştienţi de aceasta, pe când alţii nici nu bagă de seamă faptul că frica le conduce viaţa. Aceştia din urmă pot să călătorească, au succese profesionale, pot vorbi în public, au viaţa de familie corespunzătoare şi totuşi sunt mereu supraîncordaţi şi speriaţi, chiar dacă fricile lor sunt umane (frica de păianjeni, de a urca singuri cu liftul sau de a conduce maşina).

Fensterheim şi Jean Baer (1984) sunt de părere că orice teamă care este atât de puternică încât împiedică persoana să îndeplinească o acţiune este, de fapt, o reacţie cu caracter patolo­gic. Anxietatea este definită ca o teamă difuză, fără obiect bine precizat, în timp ce fobia este definită ca fiind o teamă cu obiect bine precizat (de animale, de fur­tună, de înălţime etc.). Autorii menţionaţi consideră că putem include în cadrul fobiilor şi frici cu caracter mai abstract, cum ar fi frica de respon­sabilitate, de pierdere a controlului, de a lua parte la evenimente sociale, de a fi singur sau de a fi respins.

Terapeuţii de orientare comportamentalistă şi cognitiv‑comportamentală pornesc, în terapia comportamentelor, de la următoarele premise:
•  Majoritatea comportamentelor de tip anxios sunt învăţate dacă nu cumva chiar toate). Din acest motiv, chiar dacă vi se pare ă aveţi teama de când vă ştiţi, vă puteţi dezvăţa de ea.
•  În cazul în care un comportament de tip anxios sau fobic este dezvăţat (se decondiţionează) nu apar alte frici care să‑l substituie, ci, dimpotrivă, persoana obţine o mai bună adaptare la mediu.
•  Reacţia anxioasă este o deprindere greşită şi, ca orice deprindere greşită, ea se poate modifica.
•  Cu ajutorul unor cunoştinţe speciale, al unor antrenamente psihologice bazate pe gândire, imaginaţie şi voinţă, com­portamentele de tip anxios pot să dispară în câteva luni (nu în câţiva ani).
•  Nu trebuie să vă închipuiţi că vă veţi elibera chiar de orice teamă, dar veţi fi capabili să vă controlaţi teama, să‑i faceţi faţă.

Marina este o persoană care este tot timpul speriată. Are 25 de ani, este secretară şi îşi petrece toate serile şi weekend‑urile sin­gură. Dacă primeşte o invitaţie să iasă undeva, o cuprinde o panică de nestăpânit (fobie socială) pentru că îi trec prin minte gânduri de tipul: „oare mă vor place prietenii?, „oare nu‑i voi plictisi?” etc.

George este şi el un personaj anxios, cu reacţii fobice. Teama lui cea mai puternică este teama de eşec. Deşi a intrat cu brio la psihologie (17 candidaţi pe un loc) îi este teribil de frică de faptul că va cădea la licenţă, pe care a amânat‑o deja a treia oară. La ora actuală el lucrează ca operator de calculatoare şi suferă foarte mult că nu este încă psiholog.

Ruxandra este şi ea o fricoasă. Suferă de atacuri de panică, evită metroul, îi este frică să se urce într‑un autobuz aglomerat, să meargă singură la piaţă şi mai bine urcă 10 etaje pe jos decât să utilizeze liftul. La început mai ieşea singură din casă câte puţin, dar acum nu mai iese deloc şi a trebuit să întrerupă facultatea.

Temerile iraţionale blochează viaţa şi activi­tatea oamenilor, indiferent de vârstă, împiedicându‑i să înveţe, să lucreze, să că­lătorească, într‑un cuvânt, să trăiască normal.

Datorită anxietăţii (teamă fără obiect bine precizat) sau a fricilor de tip fobic, persoana poate renunţa la o serie de obiective dezirabile, cum ar fi stabilirea unor relaţii interpersonale apropi­ate, alegerea unor profesii dorite sau de a trăi o viaţă agreabilă, plină de satisfacţii. Cu alte cuvinte, fricile iraţionale pot face dintr‑o persoană sănătoasă şi inteligentă o persoană infirmă.

Cei ce doresc să se debaraseze de teamă trebuie să aibă în vedere câteva lucruri (Fensterheim şi Jean Baer, 1984):
‑ Trebuie să ştie că nu sunt un caz unic şi irecuperabil pen­tru că există milioane de oameni care suferă de frici iraţionale şi care îşi spun că ceva este în neregulă cu ei.
‑ Niciodată nu este prea târziu să te schimbi. Fensterheim (1984) relatează faptul că cel mai vârstnic pacient pe care l‑a tratat cu succes de teama de a părăsi New York‑ul avea 90 de ani. După ce a făcut psihoterapie, acesta a fost capabil să zboare cu avionul la Washington pentru a‑şi vedea nepoţii.
‑  Chiar şi fricile şi fobiile vechi, fixate încă din copilărie, pot fi tratate dacă subiectul parcurge următoarele etape:
1.   Descoperirea naturii temerii respective. Aşa cum am su­bliniat, unele frici sunt evidente (de avion, de lift, de a merge sin­gur pe stradă etc.), în timp ce altele sunt ascunse, cum ar fi, de pildă, teama de a fi respins (fobia socială).
2.   Subiectul trebuie să conştientizeze faptul că anxietatea şi fobiile sunt frici învăţate, să descifreze modul în care funcţionează ele, ce reacţii fiziologice produc, cum influenţează ele viaţa indi­vidului şi ce anume face „acesta pentru a le menţine”. Astfel, subiectul trebuie să realizeze faptul că întrezăreşte pericole uriaşe, deşi acestea sunt minore, sau poate să îşi imagineze chiar pericole care nu există, cât şi măsura în care fricile respective îl împiedică să întreprindă diverse lucruri pe care ar dori să le facă.
3.   Pentru a se elibera de anxietate şi fobii este obligatoriu ca subiectul să urmeze un program de terapie comportamentală şi cognitiv‑comporta­mentală, care constă mai ales din tehnici de desensibilizare şi de modificare a stilului de gândire. Cu alte cuvinte, trebuie să facă acele lucruri pe care doreşte să le facă pen­tru a nu se mai teme de ele.
4.   Programele de combatere a fricii trebuie învăţate împre­ună cu terapeutul şi aplicate la situaţiile de viaţă. In acelaşi timp subiectul trebuie să‑şi modifice stilul de viaţă, învăţând să trăiască împreună cu fricile sale sau să se elibereze complet de ele.

Un loc important în cadrul psihoterapiei stărilor anxioase îl ocupă şi actualizarea disponibilităţilor psihice latente prin inter­mediul unor antrenamente speciale, cum ar fi, de pildă, cele de relaxare sau autohipnoză.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au suferit de frică. Astfel, istoria şi literatura ne oferă numeroase exemple. Încă medi­cul grec Hipocrate amintea de Damocles, care nu putea trece pe lângă o prăpastie sau pe un pod. Shakespeare, în piesa „Neguţătorul din Veneţia”, vorbea despre fobia de pisici, iar mai târziu Descartes se referea la trăirea ciudată a unor oameni care nu suportau mirosul de trandafir sau intrau în panică la vederea unei pisici.

Deşi aceste simptome sunt vechi de când lumea, abia la jumătatea secolului al XlX‑lea ele au fost considerate ca apar­ţinând domeniului clinic.

Dintre teoriile explicative ale comportamen­telor de tip an­xios sau fobic cele mai interesante rămân, în opinia noastră, teoria psihanalitică, teoria comportamentalistă şi cea cognitivistă. Astfel, Freud era de părere că fobiile reprezintă un mecanism de apărare ale eului, menit să protejeze fiinţa umană împotriva unei anxietăţi inconştiente mult mai profunde, anxietate rezultată în urma nerezolvării complexului Oedip (care se referă, în esenţă, la dragostea şi dorinţa sexuală a copilului pentru părintele de sex opus).

A rămas celebru în istoria psihanalizei cazul micului Hans, care avea fobie de cai (copilul refuza să meargă pe stradă de teamă că l‑ar putea muşca un cal). Freud a analizat acest caz şi a ajuns la concluzia că în spatele fobiei de cai se ascundea teama incon­ştientă a copilului că va fi pedepsit de tată (prin castrare) pentru dorinţa sa erotică faţă de mamă.

În timpul curei analitice, prin intermediul unor metode spe­cifice, dintre care cele mai cunoscute sunt asociaţia liberă şi ana­liza viselor, subiectul lucrează asupra sa pentru a scoate la iveală din inconştient complexele şi conflictele nerezolvate. Pe măsură ce aceste complexe şi conflicte de natură inconştientă sunt aduse la lumină, dispar anxietăţile şi fobiile, pentru că subiectul nu mai are nevoie de ele ca mecanisme de apărare.

Dezavantajul acestei terapii psihanalitice este că ea durează un timp foarte îndelungat (în medie 2 ani), iar rezultatele sunt incerte pentru anumite categorii de subiecţi. (Este cunoscut faptul că pacienţii potriviţi pentru psihanaliză trebuie să aibă un nivel intelectual şi cultural ridicat, o vârstă relativ tânără ‑ până la 35 de ani ‑, timp liber şi o situaţie materială care să le permită să facă faţă costurilor terapiei.

Dacă psihanaliştii consideră că oamenii sunt neajutoraţi până în momentul în care reuşesc să dezgroape toate conflictele de natură inconştientă produse în copilărie, psihologii comportamentalişti sunt de părere că frica reprezintă un comportament învăţat.

În loc să se întrebe, ca psihanaliştii, ce anume din incon­ştientul persoanei a produs teama, comportamentaliştii îşi pun în­trebări de genul următor:
„Cum a învăţat subiectul să se teamă?”

„Ce anume îl determină să se dezveţe de frică?”

Sunt bine cunoscute două experimente clasice în urma cărora a rezultat în mod evident că reacţiile emoţionale pot fi învăţate şi dezvăţate. Astfel, în 1920, J.B. Watson, întemeietorul teoriei comporta­mentaliste, împreună cu colaboratoarea sa Rosalie Rayner, au reuşit să‑i provoace unui copil de 11 luni (Albert) teamă de şobolanii albi. La început copilul nu se temea de şobo­lan, dar se temea de zgomote puternice. Pe baza acestei observaţii, cercetătorii au asociat prezenţa animalului cu un zgomot puternic şi, după un număr de repetări, copilul a dezvoltat teama de animal, chiar în absenţa zgomotului. Ulterior, teama s‑a generalizat şi la alte situaţii. Astfel, copilul a devenit fobic la animale şi la obiecte din blană.

Peste câţiva ani, Mary Cover Jones a demon­strat faptul că se poate utiliza condiţionarea şi pentru ca subiectul să se elibereze de teamă. Lui Peter, un copil de trei ani, îi era frică de iepuri. Tera­peutul i‑a prezentat copilului animalul aflat în cuşcă, în timp ce îi oferea câte o bomboană. Rezultatul a fost că peste câteva săptă­mâni copilul se juca liniştit cu iepurii de casă.
Cercetătorii care au realizat astfel de experi­mente s‑au con­fruntat însă cu o problemă dificilă: dacă fricile pot fi înlăturate, de ce persistă ele totuşi în situaţiile de viaţă? Răspunsul la această întrebare l‑a dat Hobart Mowrer, care a propus pentru explicarea comportamentului anxios şi fobic o teorie în două trepte sau etape:

Etapa 1: Subiectul învaţă să se teamă prin intermediul con­diţionării. O dată ce teama s‑a fixat, subiectul are tendinţa de a se elibera de aceasta.
Etapa 2: Subiectul învaţă foarte repede cum se poate eli­bera de teamă prin intermediul a două tehnici:
a) Evitarea situaţiei care declanşează teama (persoanele care se tem să călătorească cu avionul vor prefera trenul).
b) Evadarea din situaţia anxiogenă atunci când subiectul a intrat în aceasta (subiectul se urcă în metrou, intră în panică şi coboară la prima staţie).

Ori de câte ori subiectul utilizează una din strategiile res­pective anxietatea sa scade, dar, în schimb, se întăresc modelele de comportament evitare‑evadare şi acest lucru are drept con­secinţă faptul că subiectul caută să nu se expună situaţiilor care declanşează comportamentul de tip fobic anxios.

Cuvânt înainte Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale

Lucrarea „Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv‑comportamentale” îşi propune să prezinte cititorului, în detaliu, un număr de tehnici psihotera­peutice, de orientare comportamentală şi cognitiv‑ comportamentală, tehnici care şi‑au dovedit eficienţa în psi­hoterapie. Acestea sunt menite să contribuie la reducerea anxie­tăţii şi la optimizarea comportamentului, fiind centrate pe dimi­nuarea unor simptome psihice şi psihosomatice, a conse­cinţelor nedorite ale anxietăţii şi pe rezolvarea problemelor de viaţă.

Unele din tehnicile prezentate pe parcursul acestei lucrări sunt utilizate în cabinetele de consiliere psihologică şi psihote­rapie, iar altele, mai simple, pot fi utilizate chiar de persoanele care suferă de tulburări anxioase nu prea grave, în absenţa unui te­rapeut calificat.

În prima parte a lucrării sunt prezentate principiile psihoterapiei cognitive şi cognitiv‑ comportamentale, precum şi evoluţia tehnicilor ce se înscriu în acest domeniu. O atenţie specială este acordată metodelor cognitive de evaluare şi autoevaluare a tul­burărilor anxioase şi a fricilor umane. În partea a doua a lucrării sunt descrise metode comporta­mentale şi cognitiv‑comportamentale de terapie a tulburărilor ca­racterizate prin anxietate generalizată şi atacuri de panică, precum şi a tulburărilor fobice şi obsesiv‑compulsive. Sunt analizate în detaliu şi aspectele psihologice ale fobiei sociale.

O parte însemnată a lucrării este dedicată anxietăţii legate de problemele sexuale şi de relaţiile interpersonale.

Particularităţile şi caracteristicile societăţii în care trăim, ne­siguranţa resimţită permanent determină ca din ce în ce mai mulţi indivizi să se confrunte cu acest fenomen: anxietatea. Pre­zenta lucrare se înscrie în acest context. Ea îşi propune să ofere un motiv de reflecţie în legătură cu demersul psihoterapiei moderne şi facilitează înţelegerea apariţiei tulburărilor care au la bază anxietatea.

Autoarea, prof. univ. dr. Irina Holdevici, cu peste 25 de ani de experienţă ca psihoterapeut şi psiholog specializat în optimizarea performanţelor umane, recunoscută în ţară şi străinătate, a publi­cat numeroase volume, studii şi articole în domeniul psihoterapiei cognitiv‑comportamentale.

Volumul de faţă se remarcă prin ansamblul de cunoştinţe ştiin­ţifice transmis, invitând cititorul să se întrebe în legătură cu modul în care tehnicile de psihoterapie rezolvă numeroase probleme de viaţă cu care se confruntă oamenii sau în legătură cu dificultăţile pe care le întâmpină şi de care trebuie să ţină seama terapia.

Această reflecţie se sprijină, în mod obligatoriu, pe o infor­mare bogată referitoare la cercetările din domeniul psihoterapiei anxietăţii. In această privinţă, lucrarea este cuprinzătoare, exem­plele sunt foarte clare, fiind analizate sistematic şi articulate cu grijă din perspectiva adoptată în lucrare. Mai mult decât atât, unele tehnici prezentate pot fi utilizate de către persoanele cu probleme uşoare care doresc să se autoperfecţioneze, să devină mai sănătoase şi mai eficiente, prin aceasta tehnicile respective dobândind carac­terul unor metode de autoreglare a comportamentului.

Lucrarea se prezintă ca o lectură agreabilă, care îmbină rigoa­rea şi stilul academic cu aplicaţiile practice şi studiile de caz, tra­tate personal de autoare sau preluate din literatura de specialitate din ţară şi străinătate.

Cartea se adresează deopotrivă medicilor şi psihologilor inte­resaţi de problemele psihoterapiei, studenţilor la medicină şi psi­hologie, dar şi publi­cului larg, tuturor celor ce doresc să se iniţieze în domeniul psihoterapiei comportamentale şi cognitive, preocu­paţi de cunoaşterea şi aplicarea unor metode de reglare şi auto­reglare psihică, de proble­matica tulburărilor anxioase şi însuşirea tehnicilor de contracarare a acesteia.

Prof. univ. dr. Mihai Golu

Despre autor

Irina Holdevici

A publicat 25 de cărţi şi peste 100 de studii şi articole în domeniul psihologiei clinice, psihoterapiei şi psihologiei sportului. Este psihoterapeut formator în hipnoză clinică şi psihoterapie cognitiv-comportamentală.

Unde se găseşte

www.editurauniversitara.ro

www.librariaeminescu.ro