OPERA POETICA A LUI ION CARAION

Cuprinsul cărţii OPERA POETICA A LUI ION CARAION

O hermeneutică exemplară  în numele adevărului estetic/5

Capitolul I/11

Excurs prin meandrele  vieţii şi ale morţii/11

Capitolul II/45

Concepţia despre poezie  a lui Ion Caraion/45

Capitolul III/99

Universul estetic/99

1. Spiritul revoltei şi estetica „rupturii”/101

2. Un poet arghezian/122

3. Bacovianismul lui Caraion/141

4. Între avangardism  şi suprarealism/157

5. Poezia ca experienţă expresionistă/236

6. Sub zodia modernismului/330

Capitolul IV/367

Apocalipsa după Caraion/367

1. Ion Caraion sau Poezia ca Strigăt/369

2. Poezia neagră a lui Ion Caraion.  Apocalipsa lirică/382

3. Un Profet al Nimicului/395

Capitolul V/407

Poezia exilului, exilul poeziei/407

1. Exilul concentraţionar  şi poezia ca libertate/411

2. Gulagul, dragostea şi moartea. Coborârea în infern/422

3. Exilul ca stare de a fi. Refugiul în utopia cuvintelor/431

Capitolul VI/449

Modernitatea poeziei lui  Ion Caraion/449

1. Un poet “greu de fixat  într-o formulă”/451

2. Modernism extrem,  de esență avangardistă/461

3. Semnele identităţii poetice/473

Bibliografie/485

Cuvânt înainte OPERA POETICA A LUI ION CARAION

Cartea lui Sorin Ivan este scrisa cu responsabilitatea criticului tanar, cu pathos dar fara patima, cu dorinta adevarului plan, cu o implicare sufleteasca ce cauta si gaseste  adesea litera de foc a constiintei. Autorul traieste dilema Ion Caraion pentru ca pleaca în acest complex de la opera, a  carei frumusete o descopera mai întai si o propune istoriei literare ca bun castigat ce poate trai si fara lestul vietii. „Dar omul Caraion nu trebuie sa acopere sau chiar sa anuleze pe poetul Caraion, biografia – istorie a unei existente tragice, cu o nefericita dimensiune conspirativa – nu trebuie sa umbreasca opera. Ar fi o confuzie grava, care ar insinua criterii empirice - istorice, morale, afective, emotionale – în judecarea creatiei literare. Or, poezia este o realitate autonoma, care trebuie investigata numai cu instrumente estetice si criterii axiologice. Trebuie facuta o distinctie clara între om si poet, între existenta si opera. Omul Caraion este o victima a istoriei, o figura tragica a Estului, care, îngenunchiata de suferinta si teroare, a facut un pact infam cu puterea si organele ei represive, devenind el însusi din prigonit prigonitor. Cu toate ca si-a denuntat gestul si s-a dezis de propria slabiciune, n-a avut puterea sa renunte si si-a acceptat în continuare umilinta. Nu este singurul caz de duplicitate în lumea scriitorilor din Romania si din lume. Multi scriitori, romani sau straini, unii nume ilustre ale literaturii, au comis gesturi regretabile, acte de colaborationism cu regimurile fasciste sau comuniste, pactizari mai mult sau mai putin oculte cu regimurile extremiste, de stanga ori de dreapta, multi poarta cu ei, în eternitate, culpe morale de mai mica sau mai mare gravitate. A-l judeca dupa aceste criterii ar însemna sa deschidem o Cutie a Pandorei din care ar iesi tot raul istoriei si al constiintei umane,  cu grave repercusiuni asupra ordinii axiologice a universului estetic. În materie de compromisuri si de vinovatie, fiecare caz trebuie judecat în parte, în contextul timpului si al existentei proprii, în functie de datele conjuncturale, psihologice, biografice. Pe de alta parte, daca am uza de criteriile moralitatii autorului în evaluarea creatiei artistice, am ajunge la rezultate paradoxale si deconcertante. Opera, în speta poezia, nu se judeca moral, în functie de fluxul si meandrele biografice ale autorului ei, chiar cand acestea scot la lumina atitudini si gesturi întrutotul condamnabile. Ea trebuie privita în relatie cu existenta  numai în masura în care poate fi demonstrat un raport de cauzalitate, de influentare si determinare dinspre viata spre literatura. Acest raport este fundamental în cazul lui Caraion: poezia lui are radacini adanci în propria existenta, creste si se ramifica, puternica, noduroasa, sumbra, din solul acesteia. Poezia lui Caraion este sublimarea la nivelul ideilor si al expresiei a unei experiente psihologice intense, paroxistice, apocaliptice, expresia estetica a unei viziuni particulare asupra existentei, lumii si universului. În judecarea ei, criteriile morale nu au nici o relevanta. Ea capata o existenta aparte, autonoma, cu identitate  proprie, o realitate de grad secund, desprinsa de fondul care a generat-o, chintesenta unei vieti si a unei gandiri zbuciumate, cu momente de spaima, teroare si alienare, clipe de cumpana între viata si moarte, cu naluciri thanatice si tentatii suicidale, cu întrebari introspective, fulgerari de constiinta si luciditate, întunecari si caderi morale… O lunga si sinuoasa trecere prin infern.”

Trebuie facuta observatia ca opera poetica a lui Ion Caraion s-a desfasurat la vedere într-un timp incomod. El a publicat masiv în acel deceniu de aur al comunismului, cam între 1970 si 1980, cand lucrurile se redresau întrucatva  si autoritatile asteptau de la scriitori aplauze si încurajari pentru aceasta. Ei bine, el si-a pus în opera publicata infernul suferintei de pana atunci,  devenind un reper al justitiabilului, fiind oarecum un vis urat din noaptea puscariilor, scapat în plina zi. Epoca ideologica inventase cezura dintre Gheorghiu-Dej si Ceausescu, lansand tema ruperii, punand chinul si nedreptatile pe ce-a fost înainte, încercand o judecare, cam  de parada, a „obsedantului deceniu”.  Ion Caraion este dintre cei care nu accepta treptele, nu crede în mai binele raului, vede ceea ce traieste – iar, spre sfarsitul acestei mici ferestre de deschidere, cand ideologia devine coplesitoare suplinind lipsurile si obedientele morale de tot felul, revolta sa devine evidenta. De aceea, cred ca  analizele lui Sorin Ivan sunt cu totul adecvate. Fiecare om are dreptul la procesul lui, ne spune autorul – dar  ca individ, nu ca personalitate. Nu putem face bios, viata palpabila, din ceea ce este persona, viata ca în-fatisare, ca prezenta publica. Judecarea unei personalitati se poate înfaptui numai, sau preponderent, contextual, în timpul ei. Opera îi supravietuieste, desigur – si va fi aceeasi dupa o suta sau dupa doua sute de ani. Acum, pentru noi, pentru ca suntem prea aproape de ea, cortina vietii pare a o obnubila. Sorin Ivan ne prezinta, tocmai de aceea, contextul – si priveste omul ca personalitate, nu ca simpla fiinta sincera si simtitoare. E o diferenta: sinceritatea, ca termen, vine de la sine cera, fara ceara în latineste (ceara fiind pentru antici ceea ce este pentru noi fardul): omul sincer este cel cu sufletul în palma, gol pe dinafara si pe dinauntru. Personalitatea vine, însa, tocmai de la persona, care înseamna masca (de teatru), deci multa ceara care acopera partile neconvenabile ca sa fie omul reprezentativ, sa însemne ceva, ce vrea el sa însemne. Cicero ne spune ca zeii ne-au dat cuvantul ca sa ne ascundem gandurile: prin cuvant devenim persoane, putem deveni chiar personalitati.”Spun popoare, sclavii, regii / Ca din toate cate-avem / Numai personalitatea / Este binele suprem”  - zicea Goethe.

  Poate ca, peste acele sute de ani, cartea aceasta a lui Sorin Ivan va fi o dovada ca n-am fost cu totul orbiti nici noi, aproape-contemporanii lui Ion Caraion, de eristica vremii noastre, ca nu l-am luat pe Ion Caraion doar ca pe un om  simplu si  sincer concentrand în el propriile noastre complexe – ci am mai avut ochiul treaz si la personalitatea lui, la rolul jucat cu responsabilitate  în eterna comedie a vietii, - si chiar la frumusetea operei sale. Autorul de azi ne reprezinta astfel.

N. Georgescu  

Despre autor

Sorin Ivan