Dragonii Ky şi Magia Cristalei

Mai multe detalii Dragonii Ky şi Magia Cristalei

Simon descoperă tainele Karpaziei străvechi, străjuită de vulcanul Kogay. Dragonul Întunecat şi creaturile sale se opun iniţierii lui, vrând să-l îndepărteze. Alături îi sunt trei colegi întru magie înscrişi în Clasa Ambră la Cetatea Marelui Z. Întâlnesc zambaţi, zamani (gnomi, elfi, gorne, melfy, dolfi, draki) şi zieni. Aripi de cleştar îl poartă pe Simon în Cristala la Maeştrii Diamani. Comori. Ziua dragostei. Iarba fiarelor. Viperete magice. Vrăji. Lupte. Pasărea Măiastră. Vor reuşi cei patru magicieni, să învingă Răul? 

Cuvânt înainte Dragonii Ky şi Magia Cristalei

25 Decembrie 2011 d.Hr.
 

Ai fost vreodată atât de înfricoşat de singurătate, încât lancea magică, pe care cu toţii o ascundem în casa sufletului nostru, să răspundă chemării Dragonului Întunecat din Yagok? I‑ai auzit mesagerii? Uneori e doar bătaia ceasului invizibil, alteori un foşnet de aripi, un tropot de copite, clinchetul monezilor, clocot, urlet, muget, vuiet, hohot ori râset născut pe necunoscute buze de pe cealaltă lume, ori mai degrabă de pe una dintre celelalte lumi. Şi dacă da, te‑ai gândit oare câte astfel de lumi împarţi cu semenii tăi?

Inspiraţi de practici magice, tinerilor li se întâmplă să‑şi deschidă sufletul către feţele mai puţin ştiute şi înţelese ale Dragonului Întunecat sperând să dobândească darurile sale cele mai de preţ: bogăţia, mărirea, gloria şi puterea. Dar tot adâncindu‑se în asemenea fapte necugetate, sufletele lor sunt capturate de demoni. Uneori trupul magicienilor rămâne aici, iar spiritul lor zboară dincolo. Alteori spiritul se frânge între cele două lumi. Aproape întotdeauna se sfârşeşte rău, iar tinerii îşi pierd minţile. Şi totuşi unii scapă mai uşor.

Când soarele îşi aruncă primele raze de primăvară peste pământ, ies din bârloguri demonii gerului. De obicei iau înfăţişarea unor bătrâni şi miros a putregai. Nu le da importanţă. Lasă‑i să‑şi încălzească nefiinţa. Se vor strâmba la tine, te vor provoca, te vor bodogăni, poate chiar te vor plezni, dar în cele din urmă se vor topi portocalii în soare şi‑atunci totul va fi dat uitării. Nu uita: bătrânii nu sunt răi, iar demonii nu trebuie înfruntaţi.

Plimbându‑te pe străzile din centrul oraşului tău ţi se poate întâmpla să te salute într‑o zi cinci străini şi să te ignore doi cunoscuţi. Suferi. Te întristezi, poate i‑ai supărat. Te învinovăţeşti. Nimic mai greşit, căci păcat ar fi să te laşi ispitit de demonul, ce ţi‑a sărit în faţă curtenitor. Nu uita: nimic nu e întâmplător.

Iar, dovezile referitoare la Dragonul Întunecat şi servii săi pot continua. Nu e om să nu‑i fi întâlnit. Nea Chichi stă lângă Cimitirul Nou. Povesteşte, că într‑o seară, în timp ce se‑ntorcea acasă s‑a întâlnit pe trotuarul luminat cu un domn livid. Era îmbrăcat într‑un sacou smoking cu guler şal şi purta o floare verzuie la butonieră, mănuşi albe de majordom, pălărie înaltă şi pantofi umflaţi cu bot metalic. Domnul l‑a salutat pe Nea Chichi, apoi şi‑a continuat drumul trecând literalmente prin burta şi pieptul său moşnegesc şi ieşind pe partea cealaltă fără ca pălăria să i se fi clintit vreun milimetru pe cap. Din acea seară Nea Chichi n‑a mai avut drag de stat în grădina sa plină de arbuşti parfumaţi şi nu s‑a mai îngrijit nici de casă, nici de familie. Vagabonda fără‑ncetare, iar de câte ori vedea ridicându‑se tulburătoarele voaluri ale nopţii de pe geamuri, bătrânul şoptea: “Iată păunii zburând către casă pe‑un nor de‑amintire, pe‑o aripă de gând ...”, şi de‑abia atunci îşi lua inima‑n dinţi, să pornească spre casă. “Şi‑a pierdut minţile, sărmanul”, spun vecinii. Tu nu uita: schimbă, ceea ce nu poţi schimba.

Soluţii există de cele mai multe ori, schimbă‑ţi calea, schimbă casa, schimbă‑ţi stilul de viaţă, fugi din calea Dragonului Întunecat din Yagok. Pare invizibil, dar servii lui nu‑s. Vin de peste munţi împăduriţi şi văi umbroase, din tărâmuri aproape nelocuite şi sălbatice până‑n oraşele noastre înţesate de suflete şi trupuri civilizate. Traversează când îi auzi înjurând, zbierând, ameninţându‑te, zâmbindu‑ţi sau ispitindu‑te. Dar, odată ce ai înţeles asta n‑ai ajuns nici măcar la jumătatea drumului. Nu uita: dacă îţi pierzi încrederea în oameni rămâi singur.

După cum spuneam la început, singurătatea e insuportabilă pentru simţuri, iar dacă trupul unui puşcăriaş nu simte vreo atingere afectuoasă, va mângâia un şobolan. La fel e şi urechea celui însingurat, care neauzind nimic, va inventa nişte voci ori le va descifra pe cele ale zienilor sau demonilor. Nu uita: magia şi singurătatea înnebunesc, iar alegerea acestei căi îţi aparţine.

Dar care e legătura între magie, singurătate şi cartea aceasta?! Ei bine, au trecut cinci ani de la întâmplările, ce au inspirat‑o, cinci ani, care m‑au învăţat să aleg ceea ce aud, ceea ce văd şi ceea ce simt şi pentru că Dumnezeu a avut răbdare cu mine am ales în cele din urmă calea cea potrivită. Nu uita: cel mai greu e să‑ţi trăieşti propria viaţă şi să fii responsabil pentru tine şi faţă de tine.

Simon, personajul principal are un accident şi este internat în stare gravă. Acţiunea se desfăşoară în mai multe lumi. Urmează aspecte folclorice, elemente fantastice şi mitice. Nu uita: magia nu e un mijloc, nu e un scop şi nu e o soluţie.

Ai auzit despre Aquaria, Ethera, Flama, Centaurida, Cristala, Clipa, Selenaria sau Barbaria? Sunt cuvinte, idei şi tot atâtea lumi, în care te poţi refugia ori de câte ori te chinuie neliniştile, grijile şi suferinţele; şi nu numai atât, căci în fiecare dintre noi palpită această forţă extraordinară a imaginaţiei, creatoare de prezenturi şi viitoruri. Dar, în toate cele există ordine, unitate şi armonie.

Lumea Clipei e o cale a umilinţei. Urmeaz‑o. Tu poţi găsi drumul spre Aquaria şi mijlocul de a te scufunda şi de a trăi în abisuri, tu ai cheia spre Ethera cea populată cu adiafori (zburători) mândrii, tu cunoşti drumul spre veşnic înflăcărata lume a Flamei, în tine sunt secretele Barbariei ‑ lumea cioplită din cărnuri tari înţesate de cicatrici bătute cu smaralde şi alte pietre preţioase, ori a Selenariei ‑ tărâmul necunoscut, numai tu poţi dezlega misterul Cristalei şi tot tu, tinere cititor, deţii secretul centaurilor şi al crudei lor vieţi.

Ai cunoscut vreodată un centaur? “Nu”, răspunseşi degrabă. “Centaurii au murit demult. Sunt personaje mitologice având un trunchi omenesc aşezat peste un trup cabalin. Sunt sălbatici, neprietenoşi şi supuşi patimilor”, îţi citi bunica dintr‑o enciclopedie. Vă contrazic, centaurii trăiesc în lumea lor, dar şi aici. Sunt mai degrabă dârji şi plini de viaţă şi chiar dacă trupul lor metalic îi strânge amarnic, roţile‑i împing departe şi mai departe ajutându‑i să‑şi sfideze neputinţele. Ai văzut vreodată un om fără de picioare sau fără de mâini? Te‑ai gândit oare la suferinţele lui? Află, că de cele mai multe ori şi le‑a pierdut în confruntări dramatice. Aşa i s‑a întâmplat şi lui Simon. Centaurii de astăzi îşi poartă cărucioarele cu demnitatea eroilor de odinioară.

Iar tu, cel în ai cărui ochi am citit pentru întâia dată forţa unui centaur, sper, că te mai plimbi pe skate‑ul tău la intersecţia Căii Dorobanţilor cu Strada Ştefan Cel Mare. “Un băiat fără picioare nu se plimbă, ci alunecă, pluteşte, zboară”, comentă un puşti.” “Ei, poate nici nu exişti, vânzătorule de umbrele pierdute şi de indulgenţe“, spusei eu. “Ba există”, mă contrazise mama. “N‑are trup, deci nu există, declamă un alt puşti încruntându‑se obraznic.“ „Dar are cap şi‑o faţă tristă şi întunecată, păr lucios şi nişte braţe lungi. Hm. Restul e îndesat într‑un tricou veşnic prăfuit“, spuse primul. „Are puţin peste o juma’ de metru. Ăsta nu‑ i om”, zise al doilea scuipând cu răutate. „Cine?!“, intră în vorbă o altă vecină mirosind a varză călită. „Aaa, l‑am văzut acu’ vreo două săptămâni de la geam într‑un căruţ argintiu de hipermarket. Zornăia atât de tare peste pietre, c‑am ieşit degrabă să văd ce‑i. Cum să fie singur?! Îl împingea drogata aia băieţoasă, Julieta. S‑au oprit în dosul Restaurantului C. Trebuie, c‑au fost mulţi mâncăi zilele‑astea pe‑acolo, de nu se mai oprea Jula din golit tomberoanele. Ce? Cum ce? Cărneturi şi cartofi, prăjeli, sărături, că astea nu se strică, fată! Ei, şi ce vesel era Simon! Chiuia cât o şleahtă întreagă de feciori.“ Mama se bucură, zâmbi, iar ochii ei deveniră linii, la fel şi buzele asprite de vreme. „Cine dragă, ăla?!, interveni o vecină. Nu ştii, că i‑a luat gâtu’?! Şşşt. Cum de ce?! Că nu făcea destui bani din cerşit şi furăciuni.“ Asupra noastră se coborî tăcerea, că doar toţi ajunsesem să‑l iubim pe năzdrăvanul bătut de soartă. „Sărmanul copil“, zisei eu oftând. “Ba nu, nu‑i aşa, că l‑am văzut chiar ieri noapte la pândă în strâmtoarea din gangul porumbeilor”, spuse Dan. “Iar eu l‑am zărit în autobuz, şi‑a luat avânt zburând de lângă roata din spate, până pe‑un scaun şi era foarte viu”, adăugă Edi râgâind. Dragul meu, aşa e adevărul, iar uneori are nevoie de o regurgitare, ca să iasă la iveală curat şi întreg. Nu mă uita: nu te‑am uitat şi nu vei fi uitat. 

Despre autor

A. I. Roman